Am baut apa, am mancat si am vorbit cu mama. Vaporii de alcool s-au evaporat printre cuvintele stâlcite si gandurile amestecate.

Am intrat pe instagram si am vazut poza o poza de-a fostului iubit al cele mai bune prietene. Era o poza cu actuala lui iubita. O descriere persoana si plina de insemnatate. Mi s-au umplut ochii de lacrimi in timp ce terminam de citit descrierea si imi mutam privirea spre poza.

Fiind cea mai buna prietena a mea, am trait totul odata cu ea. Il cunosc pe baiatul asta prin ochii si prin sulfetul ei. M-a sfasiat sa-l vad mergand mai departe. M-a sfasiat sa-l vad fericit, atasat de altcineva, jurand iubirea ce odata ii jura ei. De ce?

De ce totule trecator?

Unde se duc toate sentimentele pierdute?

Ce se intampla cu oamenii aia?

Devin straini? Prieteni?

In ce se metamorfozeaza iubirea?

Dispare cu adevarat vreodata?

Cand treci peste stergi sau doar scrii peste?

Experienta trecuta te propulseaza sau te slabeste?

Si cel mai importnat: daca doi oameni impart aceeasi conexiunie, de ce nu amandoi o percep in acelasi fel?

Reclame

Aproape doi ani mai tarziu

Am revenit imbracata in sinceritate si alcool.

Azi m-am revazut cu prietenii mei pierduti prin sesiune. M-au intrebat cum sunt, cum imi mai merg lucrurile si mai ales cum imi merge viata amoroasa. Am zambit amar si le-am spus ca nu-i subiect prea vast. Ca ne mai vedem si…atat.

Stateam la masa ascultandu-le povestile de viata si de-o data ma surprindeam prinsa intr-o amintire cu tine. Ochii mei nu-l mai vedeau pe cel de la masa, te vedeau pe tine in splendoarea unei lumini de dupaamiaza. Retraiam scene si mi se taia respiratia. Incepeam sa zambesc si nu realizam. Eram trezita periodic de cate o intrebare si expiram debusolata cand realizam ca acele imagini erau deja doar niste amintiri…

Te inteleg, te accept si incerc sa iti respect opinia. In acelasi timo te iubesc. S-a rupt filmul?

Ma simt acasa cand ma iei in brate. Simt liniste. Simt acasa. Iar acum, cand scriu asta..: simt lacrimi. Voiam sa ne vedem weekendul asta pentru a demonstra ca putem fii normali. Fara drama, fara stres, fara astepari.

Sincer? Anul trecut imi faceam planuri pentru drumurile astea la Bucuresti. Sa spuneam doar ca… prioritatile s-au schimbat. E prima lectie, primul weekend din ultimul an si eu te alesesem pe tine.

Aveam, am idei. Voiam sa radem si sa film noi. Nu noi cuplul, prietenii sau razboinicii. Voiam sa fim departe de casa, de stres si influente. Voiam sa fim noi.

Au trecut aproape doua luni si n-am plecat. I guess I’ll stick around for a while.

Te iubesc si nu ma astept la nimic de la tine.

Vise vs realitate

Mereu m-a intrigat mintea umana. Asta explica de ce m-am dus pe domeniul it, nu? Mintea umana se aseamana cu un calculator. De fapt nu, un calculator e aidoma mintii umane, ca doar a fost creat de ei. Totul se produce in interior. O insiruire de placi, conectori, firicele si sloturi care fac posibila executarea diferitelor operatiuni. Diferenta este insa faptul ca putem cunoaste cu exactitate modul de functionare al unui calculator, dar a mintii noastre ba …

Se spune ca visele ne arata adevarata noastra fire. Fiind create de subconstient si dezvaluite numai in momentele de somn foarte adanci, unde nimic nu ne mai poate atrage atentia si musamaliza aceste ganduri, visele ar reprezenta „adevarul” din noi. Ce multa lume nu ia in considerare este insasi modul in care acesea actioneaza. Nefiind o traiectorie concisa si previzibila precum a unui calculator, nu putem sa ne asteptam ca ele sa fie simple si explicite. De aceea se considera ca ele ascund coduri si semnificatii mistice. Eu cred doar ca mintea noastra ne expune evenimente ce ar avea un efect similar asupra starii de spirit cu gandurile ce incearca sa le infatiseze. Cum un calculator strange date, iar dupa o analiza interna poate crea „patternuri” si clasificari, asa si mintea noastra. Pentru a-mi arata ca simt lipsa cuiva, s-ar putea sa-mi „genereze” un vis trist, o situatie de siguratate sau o misiune de cautare, toate dand o senzatie similara.

De cand ma stiu m-am visat fugind. La 5 ani fugeam de cawboy cu pistoale, iar la 15 de dirigu’ in sandale. In perioadele linistite din viata nu visam. Nu disparea doar fuga, disparea visul. Nu mai era nevoie de creearea unui echilibru intre minte si realiate.

Cea mai haotica perioada a fost acum cca 2 ani cand, timp de o luna, am visat in fiecare noapte fuga. Ajunsesem sa ma mir unde zaceau atatea scenarii fabuloase in mine. Tot zbuciumul interior ma epuiza, si ma trezeam mai obosita decat m-am culcat. Visele s-au rarit si am revenit la ritmul lor normal… pana in ziua de astazi.

Subiectul asta m-a aprins foarte tare de dimineata, cand m-am trezit dupa un vis-surpriza. Ca de obicei, fugeam de oameni care voiau sa ma raneasca, frica, batalie si putere. Totul decurgea „normal” pana cand m-am oprit din fugit, m-am intors si am lovit creatura ce era pe urmele mele. Imi amintesc ca pana si in vis eram uimita de mine: era pentru prima oara cand am castigat o batalie. M-am trezit cu o sensatie ciudata si un aer multumit. A fost pentru prima oara in viata cand, chit ca doar la nivel metaforic, am putut sa-mi birui fricile.

Poate chiar se intampla ceva. Nu minteam cand am spus ca simt ca ma transform in bine. Prima lupta contra proprie-mi minte am castigato. Le astept pe urmatoarele.

Prima realizare pe 2018

Ma bucur ca pot sa ma exprim prin scris. Daca cineva m-ar vedea la fata in momentul acesta s-ar speria. Doi ochi umflati si umezi stau deasupra unor gauri movalii, ce iau usor-usor curbura unei foi de cepa rosie.

Cred ca e pentru prima oara in mult timp cand nu simt ca plang si ma inec in mine. E prima oara in multa vreme cand plang pentru ca sunt trista cu adevarat.

Am plans in anul 2017 mult prea mult pentru un an de adolescenta puerila si de aproape fiecare data ma simteam sufocata de o avalansa cenusie. Nu puteam distinge exact sentimentul ce ma facea sa am acea reactie. Eu doar plangeam si ma afundam si mai mult in ceata.

De cand am declarat oficial termenul de „reveneală” asupra-mi asta e prima oara cand ma simt de fapt… normala. E haios cum ma simt mandra de aceasta realizare, de aceasta schimbare si de primele mele lacrimi sincere dupa mult timp.

Poate de aceea nu ma pot opri? De doua zile incoace plang cu orele. Nu vreau sa ne pierd iar. Din 24, azi am plans vreo 6 ore, dar nu te alarma. Dupa atata timp, simt greutatea din piept ce-mi apasa sufletul cum s-a ridicat si mi-a lasat sentimentele, sincerele, sa respire. Poate de aceea plang acum. Toata iubirea, toata tristetea stranse si ingramadite sub greutatea nebuniei se revarsa asupra mea in forma de rauri de lacrimi.

Inca am reactii gresite si multe conceptii copilaroase. Nu sunt un om nou, dar de data asta vreau, si sunt deschisa spre o schimbare.

Imi pare rau ca sunt singura care se bucura de ea si sper ca pe viitor sa nu mai fiu…

Bullet(typography) Diary

Am vrut sa intru sa-mi scriu lacrimile, dar nu pot. Nu vad tastatura.

Atacurile de panica am observat de-a lungul timpului ca apar in momentele in care ceva nu merge bine, iar eu simt ca nu pot face nimic sa opresc acel lucru. Sentimentul ala teribil in care totul in jur se prabuseste, iar tu, in mijlocul furtunii, nu ai unde sa te adapostesti. Azi am avut alt atac de panica, de data asta pentru tine.

Stateam cu telefonul in mana deschis la conversatia cu tine si nu stiam cum sa imi opresc lacrimile din a-mi curge siroaie pe obraji. Mama era cu o prietena in camera cealalta si ultimul lucru de care as fi avut nevoie ar fi fost ca ele sa ma auda. Tremuram. M-am uitat in oglinda si eram palida (mai palida decat in general). M-am imbracat, i-am balmajit cateva cuvinte mamei si am tasnit pe usa afara. Am coborat, am ramas cateva minute in scara si am plans.

Am stat in jur de o ora afara la -4 grade pana sa ma hotarasc sa te sun. Degeram cand ne-am intalnit si incercam sa nu ma gandesc la asta. Tot ce voiam era sa ma apropii, sa te iau in brate si sa rad la faptul ca aratam ca doi pinguini infrigurati. Pana la finalul discutiei am avut de mute ori intentia de a ma intoarce si a pleca sau de a izbucni in lacrimi. Mi-a trebuit toata puterea de care eram capabila in momentul acela sa ma uit in ochii tai si sa mentin o expresie serioasa. Nu-mi mai era frig si uitasem orice dorinta dulce.

Daca stii cum e sa fii in locul meu, de ce n-ai facut lucrurile altfel?

As fi vrut sa zambesc la fiecare cuvant de-al tau care ma facea sa realizez ca te-ai maturizat. Amandoi am facut-o, doar ca de data asta doar eu am fost atenta.

M-ai facut sa-mi amintesc de mine in perioada in care ne-am cunoscut. Am realizat ca multe lucruri de care te indragostisei tu au disparut din comportamentul meu. Inca le am in minte, dar nu se mai reflecta in actiuni. Tind sa spun ca toate prin cate am trecut de-a lungul timpului m-au facut sa renunt la atitudinea mea pozitiva si, in anuminte momente, si la increderea bunatatii oamenilor. Oare asta e doar o scuza?

Nu-mi mai simteam corpul din cauza frigului. Nici nu stiu exact cum am plecat si cum am izbucnit in lacrimi.

Nu-ti mai amintesti, dar la sfarsit de august, cand iesisem inainte de plecarea ta la mare a fost un moment in care m-am uitat in ochii tai si am inceput sa rad. M-ai intrebat ce s-a intamplat si eu am schimabt subiectul. In spatele zambetului meu stateau cuvintele „Te iubesc” pe care le-am ascuns inca de-atunci. Acelasi sentiment l-am avut si astazi, doar ca in loc de zambet simteam lacrimi. Am vrut sa-ti spun despre asta la momentul “potrivit”… presupun ca nu a mai venit.

Imi pare rau ca tu ai o familie frumoasa si unita, iar eu am un alt exemplu de viata din a mea. Imi pare rau ca sunt atee si ca nu am fost crescuta ca si tine. Imi pare rau ca te-ai indragostit de o persoana cu tulburari comportamentale. Imi pare rau ca venim din lumi diferite, iar eu n-am ajutat deloc la aceasta “tranzitie” intre ele. Imi pare rau ca te-am ranit, si mereu mi-a parut.

Numeste-o karma sau destin. Eu o sa merg pe „bad timing”. Cand mi-am revenit eu, era deja prea tarziu. August. (The Motans, hah)

Mereu ai fost gelos pentru ca nu ai aparut ca o imagine importanta la mine pe blog. Felicitari. Esti fericit acum?

 

 

 

 

 

 

People always leave

Nu am mai scris niciodata pe timpul zilei aici deoarece pana acum emotiile astea distructive nu se amplificau incontrolabil pe lumina. Pentru toate exista un inceput, nu?

Nu imi dau seama daca naivitatea a inceput sa ma caracterizeze doar de un timp, sau a fost mereu parte din mine, dar n-am realizat-o.

De mica, mama mereu imi spunea sa am grija in prieteniile mele:

„Oamenii sunt rai, fiecare e pentru el. O sa vezi, pana si cea mai buna prietena te va dezamagi inimaginabil. Nu da tot din tine, o sa ajungi ranita… asculta la mine!”  NAIVA, copila de mine radea si-i spunea mandra ca probabil nu a situt ea sa isi aleaga persoanele potrivite.

„Stai linistita, eu stiu ce fel de oameni mi-am ales. Trec si prin foc cu ei!”  Rad si acum, dar nu din acelasi motiv…

2017 cred ca s-a saturat de NAIVITATEA mea si a venit cu chef de harta. Am simtit lovituri de pumni si picioare de-a lungul anului din partea „prietenilor” adevarati. Am scrasnit din dinti si am mers inainte de fiecare data, dar stii cum e cand capeti o rana: se invineteste, ramai cu cicartici si prinzi o sensibilitate in locul respectiv. Cam asa si cu increrea mea in ceilalti…

Imi aduc aminte de acum 2-3 ani cand imi consolam amicii in despartilie si dezamagirile lor. Cuvintele care imi zgariau cel mai tare timpanul erau „nu mai vreau” sau „m-am saturat, nu mai am incredere”. Mi se parea cea mai mare absurditate: „Cum sa te lasi dobor doar de atat?! A fost doar un exemplu negativ, nu inseamna ca toata lumea este la fel!!!” Jur ca de fiecare data cand imi curg lacrimi pe tema asta imi vine sa ii sun si sa le cer scuze… acum inteleg.

Imi pare rau ca v-am dat atat de mult din mine.

People-Always-Leave-peyton-sawyers-art-2376335-273-288.jpg

 

 

 

 

 

Peyton Sawyer, I get you now.

 

 

 

Articolul trecut eram semi-beata. In mod normal, as sterge orice dovada al acelui episod, dar nu si de data asta. Acum nu simt nevoia sa ma mai cenzurez.

Zilele astea nu mi-a pasat de ce ar spune oamenii despre mine. M-am imbracat exact asa cum am simtit si mi-am spus cu nonsalanta toate glumele proaste din minte. Am plans cand am simtit nevoia si am tacut cand nu-mi doream sa port vreo conversatie. Am fost eu, la cel mai brut si jos nivel.

Gresesc? Probabil. Voi face ceva sa indrept situatia? Pentru un timp categoric nu.

Tornada de ganduri ce-mi ravasea mintea, in loc sa se potoleasca usor, pare ca si-a intetit puterea. Simt, vad si realizez atat de multe lucruri de o data si nu sunt capabila sa actionez in consecinta suficinet de repede la ele. Raman muta in fata spectacolului ce reprezinta viata mea si aleg sa ma retrag in randul spectatorilor.

Da-mi un cutit sa tai prin toata ceata asta ce sa inconjoara.

 

E 11:42. Am ajuns acasa si sunt ametita. Am terminat cu examenul cambridge si oficial, este prima zi de vara.

Asta o sa fie interesant.

Deja m-am certat cu Costi. Sunt euforica si ma amuz cand ma gandesc ca mama nu s-a prins ca sunt luata, desi am vorbit cu ea. Oare asta ar trebui sa ma ingrijorez?

Imi sprijin capul in a doua sticla de apa pe care o beau pentru a ma trezi. Hal de adolescenta. Oare ce am vrut sa fac cu atata bautura? Sa imi pierd grijile si gandurile stresante in alcool. Ce am ajuns sa fac? Sa stau singura in camera mea sorcandu-mi creierii.

Urasc, iubesc si eman vapori de acool. Astept sa vad ce-mi va aduce aceasta vara.

 

Wandering…

Mi-a ramas intiparita in minte o secventa din ora de romana de saptamana trecuta. Se pornise o disputa in clasa cu profesoara, pe o nu-mai-stiu-ce-tema-neimportanta. Absorbita cu totul in subiect, reactia profei a venit ca un dus rece: in loc sa continue cearta (lucru la care ne asteptam), s-a ridicat in picioare si a spus „Ce clasa sunteti voi? A 11-a? Ah, recunosc comportamentul asta. E momentul cand toti au crize existentiale sau rebeliuni.”

Poate unii dintre voi s-ar fi simtit jigniti sau luati in ras, dar modul in care a spus-o ne-a facut pe toti sa amutim. Ne uitam unii la altii si parca ii dadeam dreptate din priviri. Cativa colegi au ras, iar discutia s-a continuat. Eu n-am mai putut scoate un cuvant intreaga ora.

Asa e. Fiecare persoana din jurul meu pare ca traieste o drama existentiala. Stiam si inainte ca fiecare din noi poarta cate o lupta, dar cum mai bine se invata din practica nu din teorie, cred ca de data aceasta partea dinamica a ideii si-a spus cuvantul. Parca toate s-au gasit sa explodeze acum, concomitent si sunt mai galagioase ca niciodata. Chiar inainte cu doua-trei saptamani de aceasta ora vorbeam cu prietena mea si ne minunam cum toata lumea parca toata lumea are cate o criza in perioada asta. Ce pacat ca de multe ori vorbim fara sa ne gandim cu adevarat la ssensul cuvintelor noastre.

Vorbeam cu o alta prietena despre acest episod si ea crede ca e varsta la care iti depasesti conditia de copil, te maturizezi si de aici tot zbuciumul.

Te schimbi. Vezi lumea altfel. Treci dintr-un lacas intr-altul, iar pe drum bajbai cu fiecare pas. Am plecat, dar unde ma duc? Multi se pierd pe drum. Eu unde ma gasesc? Suntem rataciti in drumul nostru spre noi insine. Oare?

Caut raspunsuri despre lumea in care EU ma aflu si despre comportamentul MEU in spusele altora. Bucati de puzzle pe care stangaci incerc sa le pun cap la cap. Interiorul meu il cercetez periodic – dar nu e inca gata sa imi ofere niciun raspus.

Poate…