Post temporar ca si mine

Am ajuns la un asa hal de ameteala incat mai devreme, stand pur si simplu pe scaun, m-am speriat crezand ca e cutremur. Nu, nu e doar o metafora prost fabricata, chiar m-am oprit din ce faceam si m-am uitat cu atentie in jur. S-a dovedit ca singura care se clatina pe forte subrede sunt eu.

De obicei scriu cand realizez cate ceva sau cand ma copleseste un sentiment, asa ca in mod normal, postul asta nu si-ar avea locul aici.

As vrea sa imi descriu starea, sa imi iau fiecare gand, sa il disec si sa ma pierd in universul meu… nu pot. De la un timp ma simt un om de plastic. M-am pierdut printre randurile cartii mele – nu ma pot citi. Ma transform intr-un crainic personal repetand contiinu evenimentele din ultima vreme. Nu pot mai pot trece de titluri cat sa-mi citesc intreaga poveste:  cum am ajuns acolo, cine am fost, cine sunt…. cum o sa ajung?

Am crezut ca daca m-as pune  structurat in cuvinte ar ajuta, dar cred ca sunt prea imprastiata pana si pentru a ma incadra in curbura unor litere. Imi simt cuvintele reci de prisos. Vorbesc eu, despre mine si nu suport sa recitesc nimic.

Nu pot formula o concluzie. La naiba, nici intriga nu am avut!

O sa las insiruirea asta stupida de cuvinte aici pentru o vreme, cum si pe mine ma las imprastiata in nestire. Cine stie… poate tu ma vei intelege inainte ca eu s-o fac.

 

Probabil nu ma credeti. Nici tu, nici el, nici ea. Sunt sigura ca ale mele cuvinte au ajuns la voi cu 200 de filtre… evident s-au alterat. 

Nu m-am indepartat doar de tine. Oare ma vei intelege vreo data? 

Nothing feels right… so i think it’s better to stay empty.

Strop de mandrie.

Din curiozitate si dintr-o dorinta de nestavilit de a invata din domenii cat mai diversificate m-am apucat sa citesc Osho (filozof  si invatator spiritual indian) si inca din primul capitol, o idee regasita printre randurile cartii mi-a adus un suras pe fata. De ce spun „regasita” ? Pentru ca exact cu bucatia de teorie explicata in carte m-am confruntat nu cu mult timp in urma si sa spunem doar ca am reactionat cum s-ar trece la categoria „asa nu”. Stau si ma intreb… oare daca as fi citit cartea inainte, as fi fost in stare sa identific aceeasi situatie, dar invers, din teorie in realitate?

Bucatia de teorie se refera in esenta la atingerea sentimentului de relaxare,  de bucurie in viata, si blameaza din toate punctele de vedere viata occidentalilor, care considera ca acestea se pot atinge concomitent cu implinirea materiala. Osho nu este de acord. El incurajeaza neinfranarea nicuneia dintre dorintele trupesti, ba din contra – verbul „trebuie” ar fi doar un element de stres ce ar trebui eliminat din vocabularul omului.

Aceeasi teorie am auzit-o de fapt venind din partea celui mai bun prieten al meu, care a incercat sa imi explice de ce actioneaza si traieste in modul in care o face. La acel moment am reactionat violent si pot spune chiar copilaresc, limitat. M-am gasit in fata unui zid cu un banner mare pe care scria „Nu pot sa concep asa ceva.”. Si petru un moment… am tacut.

Anumite experiente din ultimul timp si tot zbuciumul din mine m-au impins insa la a analiza lucrurile putin mai in profunzime si intr-un final  am ajuns sa imi inteleg si aprob prietenul. Poate putin prea tarziu.

Fiind captiva in viata aceasta cu drumuri si teluri deja fixate este intradevar extrem de greu acceptarea unei alte posibilitati, unei alte conceptii asupra vietii. Si poate si tie ti se pare stupid si nu ma intelegi nici tu pe mine din randurile acestea, dar e ok. Fiecare are propria pereche de ochelari prin care priveste viata. Se intampla doar ca eu, prin realizari de genul acesta, sa imi mai curat putin lentilele.

Am in minte cel mai banal si puternic exemplu ce ar sustine teoria, care mi s-a intamplat chiar in urma cu 2-3 ore. Singura acasa, geam orientat spre apusul soarelui. Perdele galbene prin care patrund razele rosiatice. Muzica chill de la Majestic Casual  si caldura. Un moment atat de simplu si de sincer, care pe mine m-a umplut de relaxare, impacare si pot spune chiar si de un strop de fericire. Lumea nu mai era un loc asa de rau si orice implinire materiala probabil ar fi palit in fata acelui sentiment  simplu si atat de natural.

Cred cu tarie ca despre astfel de lucruri vorbea si Osho in cartea lui. Iti poti imagina cum ar fi daca viata ta ar fi alcatuita numai din momente ca acesta?

Nu spun neeaparat ca mi-am schimbat perceptia asupra vietii, dar am invatat sa accept si sa inteleg si alta fata a ei.

Postul asta l-am simtit absolut necesar. E un mic semn pentru mine, un bookmark al momentelor mele de „revelatie”. Ma incearca putina mandrie. ^^

Realitatea ce-mi bantuie visele

Se spune ca daca te gandesti indelung la o persoana/un eveniment/un lucru in timpul zilei, cel mai probabil vei ajunge sa il visezi noaptea. De ce? Pentru ca mintea omului, noaptea, nu face altceva decat sa prelucreze informatiile de peste zi si astfel lucrurile care au parut a „iesi in evidenta” se regasesc si in visele noastre. Dar… de ce tu?

Imi este extrem de greu sa fiu sincera cand vine vorba de tine. Esti un amalgam sau … nu. Pe mine m-ai transformat intr-unul. Am rostit odata cuvintele „m-ai dat peste cap” si multa vreme dupa asta am crezut ca nu a fost decat o criza de adolescenta. Au trecut ani si realizez ca acele cuvinte s-au putea sa fi fost cele mai sincere rostite vreodata despre tine…

Azi noapte te-am visat. IAR, si imi este greu sa inteleg. Nu mai traiesti viu prin gandurile mele zilnice. Rar, o mireasma de parfum cunoscuta sau o vorba inocenta la adresa ta in cadrul unei conversatii este tot ce mai pluteste in jurul meu din tine. Dar aparent, este mai mult decat suficient.

Nu traiesti viu in mintea mea (cea constienta), dar de fiecare data cand prietena mea iti mai rosteste numele din intamplare stiu in acel moment ca ne vom intalni la noapte. Si esti mereu prezent. Asa cum esti tu, cel adevarat. Aceeasi voce, aceiasi ochi, aceleasi buze… aceeasi atitudine – usor rezervata fata de mine, acelasi tu din totdeauna.

As vrea ca macar din noptile in care imi invadezi subconstientul sa-mi indeplineasca o dorinta. Sa traiesc acea poveste de iubire pierduta la care mereu o sa ravnesc. As vrea sa te visez, ca in basme, sa te cuprind, sa-mi fii dulce ireal, macar pentru o seara. In zadar…

Raman tot eu. Ramai tot tu. Ramanem noi, ce-i legati de un badge rosu si un hanorac crem.

 

 

 

Vineri, 17.02 – Dimineata cand m-am trezit din nou plina de tine.

Texul in care predomina „ş”, o litera la fel de ascutita si de şireata ca tine.

 

Beție la sfert

Umplut, paharul se desface-n gânduri
târzii și umede, poate ușor acide.
în adevăruri roșii care-mbată,
în sferturi de poveste cu „a fost odată…”

Sunt beată de cuvinte și de tine.
mi-e dor din sfert în sfert de oră…
te strig în gând și-ți scriu, torcând cuvinte.
Le șterg apoi, și le arunc cuminte.

Mi-e sete de un sfert de ceas cu tine,
de vocea ta, de-atingere, de șoapte.
Cristalul sună gol… singurătate
Ciocnesc cu mine însămi: „Sănătate!”

Sursă: Beție la sfert

 

Ca de fiecare data: eu.

Sunt in camera mea, sub patura si tremur. Dau centrala mai tare si tremur. Imi tremura mainile, picioarele si nitelus sufletul. Imi e frig pe interior, iar asta se revarsa peste mine. Mi se face pielea de gaina.

Imi pun mana pe frunte si ard. Mintea mi-a luat foc. As vrea ca lacrimile calde ce-mi curg pe obraz sa aiba alta traiectorie, spre inima: macar de ar incalzi-o. La ce bun sa plangi?

Inghet in fata zidului care se formeaza intre mine si persoanele din jur. Stiu ca eu sunt problema in ecuatia asta si intr-un mod total ridicol, de parca am fi in politica, tot responsabilul ajunge sa se victimizeze.

M-am instrainat cu sufletul de voi si imi caut calea inapoi prin intuneric. Voi nu stiti de mine sa ma ghidati si sunt singura. As vrea sa ma intorc si sa o iau pe cararea care duce la alt suflet. Unul nou si alaturi de care sa ma incalzesc, usor. As vrea… si imi gasesc dorintele strivite de-a lungul zidului din interiorul meu.

As vrea sa fug de mine, departe, la caldura spiritului tau. Nu te pot pofti inauntru si nici nu pot sa ies. Sunt captiva. Mintea mea de om sanatos pare sa ii devina complice inimii. M-am blocat in mine.

Cine? Eu?

Nu am stiu niciodata cine sa fiu.

Hai sa analizam propozitia. „Nu am stiut niciodata” – propoizite principala. „Cine sa fiu”- propozitie secundara. Un adverb de timp in care se ascunde o viata de 17 ani si o un verb la perect compus care adauga asprime lucrurilor. Subiectul subinteles, eu, alerg de-a lungul frazei si nu-mi gasesc locul. Sau poate cuvintele frazei se perinda prin mine si se aseaza fecare la locul lor. Se regasesc in mine.

 

Mereu m-am simtit inferioara. Inca o fac. Asa ca mi-a fost mereu greu sa imi respect si mentin o parere personala. Mereu am cautat sa ma „imbunatatesc”.

Daca meseria se fura, eu am alergat disperata in cautarea unui mentor pentru meseria asta 24/24 named life. Am vrut sa iau ce e mai bun in oameni, ce e mai interesant. Capcana este  ca „bun” sau „rau” sunt perceptii subiective, deci tot la mine se intorcea schema. Ce-mi place MIE, asta sa iau. Da chiar… ce-mi palce mie?

Am cautat mereu sa ma definesc, sa evoluez,  incat pe drum am pierdut mereu din vedere prezentul. Acum m-am oprit. Il vad si nu-mi place. Am ramas fara energie si orbecai prin intuneric.

Va veni cineva sa-mi lumineze?

Imatură, trepidantă, eu.

Eram mai devreme in mijlocul unui post, incercand sa dezvolt si sa explic problema intr-un mod cat mai elocvent cand… m-am oprit. Ti s-a intamplat vreodata?

Pe langa faptul ca nu excelez in ceea ce priveste o exprimare coerenta, deci postul meu necesita putina concentrare si mult edit, tot aces zbucium pentru a „da afara” frustrarile mele din interior mi s-au parut nejustificate. Pointless.

Nu-mi mai pasa suficient de tare sau poate pur si simplu nu am energia necesara pentru a ma zbate in coniinuare. Vreau sa ies din starea asta, dar la ce bun?

Cum pot sa constientizez toate erorile din gandirea mea, dar in acelasi timp sa aleg sa nu fac nimic in privinta asta? Sa ma complac in asta- orice ar fi asta. Sa-mi moara toate vorbele reale inainte de a-mi parasi buzele si sa mi se opreasca mainile pe tastatura?

In momentul actual scrisul randurilor astora e un chin.

Tanjesc dupa conversatii reale, cu subiecte cu adevarat importante, vreau sa facem debate prin randuri si sa aud cele mai nebunatice teorii. In acelasi timp raspund sec, sau eventual, mai nou, deloc…

 

Spune-mi, ai patit asa ceva?

Credeam ca nu stiu cum sa vorbesc cu oamenii. Acum nu stiu nici cum sa-mi mai vorbesc mie.

Bucatica de copilarie regasita

Pe holul gradiniteai noastre se regaseau dulapioare mici de lemn inchis, mi le si imaginez! Nu foarte inalte – ca pentru prichindeii de noi si cu animalute desenate pe fiecare dintre ele. Al meu era cel cu ratusca. Langa el, un dulapior cu ratoi cu o eticheta scrisa frumos de doamna educatoare „Vali”.

Mi-a placut de Vali de cand m-am mutat la gradinita aceea, pana cand a plecat el in grupa pregatitoare. Avea o fata palida, putin alungita, buze groaze si mereu imi zambea cand ne intalneam la dulapior. Cand am auzit ca a plecat am presupus ca a s-a mutat si el la Bucuresti „ca si copii mari” si singura prezenta a lui a ramas in pozele facute cu aparatul vechi cu film.

Azi un prieten pe care il stiu de vreo doi ani si-a serbat majoratul si ne-a chemat la o bere si o vorba. Cu toata vorbaria noastra, nu-stiu-cum, s-a ajuns subiectul la jocurile copilariei si la gradinita. Am intrebat inocent daca a fost cineva de la masa la gradinia cu nr 9 din oras si mi-a raspuns chiar sarbatoritul. Oh, super fain. Din intrebare in intrebare  crestea gradat si pulsul meu. Am fost la aceeasi gradinita, in acelasi corp, in aceeasi grupa, cu aceeasi educatoare, singura intrebare ramasa fiind… „Ai avut dulapior cu ratoi?”.

ACEL VALI!

Stii sentimentul acela pe care ti-l aduce o bomboana pe care obisnuiai sa o mananci in copilarie?
Nu exista caractere suficient de mari in care sa indes incantarea si emotia pe care am simtit-o in momentul in care am realizat cine e. Dupa mai mult de 12 ani de zile eu stau si beau o bere la majoratul LUI VALI!A fost regasirea unei bucatele de copilarie, unui praf de inocenta. Parca s-a mai inseninat putin afara?

Ce mica e lumea si ce mari sunt sufletele noastre, mereu de copii.